Text: Ioan 14:7-10, 1 Cor. 9:19-23 Verset de aur: 1 Cor. 9:23: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.”

Avem datoria de-a contextualiza mesajul Evangheliei, având în același timp responsabilitatea de-a păstra conținutul Evangheliei.

I. Exemple de contextualizare la Isus (Ioan 14:7-10) Prin cuvântarea de rămas bun (Ioan 13:31-17:26), rostită în ajunul pătimirii Sale, Isus își pregătește ucenicii în vederea plecării la Tatăl (13:33, 14:1-3, etc.). Unul dintre subiectele pe care le atinge, în cadrul acestui discurs, este cel al căii spre Tatăl (14:1-11), un subiect menit să-i încurajeze pe ucenicii descurajați, să-i liniștească pe ucenicii tulburați (14:1-3) și să-i „lumineze” pe ucenicii confuzi (14:4-11). Răspunsul dat întrebării lui Toma (v. 4-6), îi oferă lui Isus prilejul de-a reafirma relația cu Tatăl (v. 7-11). Ucenicii ajunseseră să-L recunoască pe Isus ca Miel al lui Dumnezeu (1:35-37), Fiul lui Dumnezeu (1:49), Sfântul lui Dumnezeu (6:69); dar ei încă nu înțeleg relația lui unică cu Tatăl, unitatea dintre Ei. Isus face câteva afirmații comparative, în contextul afirmării unității dintre El și Tatăl: „Cine M-a cunoscut pe Mine, L-a cunoscut pe Tatăl” (v. 7); „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (v. 9); „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine” (v. 10); Cuvintele Mele sunt Cuvintele Tatălui Meu” (v. 10); „Lucrările Mele sunt lucrările Tatălui Meu” (v. 10). De remarcat faptul că, în v. 10, „cuvintele” lui Isus sunt așezate în paralel cu „faptele/lucrările” Tatălui, ca și când cele două ar fi sinonime. Observăm aici gândirea evreiască a lui Isus, în această limbă termenul evreiesc dabar (דָּבַר) însemnând, în același timp, și „cuvânt” și „faptă/lucrare”. De unde și afirmația „El zice și se face”: toate cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc, devin simultan fapte. Dumnezeu rostește cuvinte-fapte (cf. Gen. 1:3 „Dumnezeu a zis… Şi a fost…”). Aceste afirmații comparative oferă încă o ilustrație a adaptabilității lui Dumnezeu la puterea de înțelegere umană. Ucenicii/oamenii pot auzi și înțelege cuvintele lui Dumnezeu, ascultându-L pe Isus (v. 10). Ucenicii/oamenii pot vedea și experimenta lucrările lui Dumnezeu, privindu-L pe Isus și lăsându-se atinși/prelucrați de El (v. 11). Calea spre Dumnezeu, necunoscută atâtor căutători (v. 5), devine accesibilă prin Isus (v. 4, 6). Adevărul unic, atât de căutat de însetații după Adevăr, este acum revelat în Persoana lui Isus (v. 6). Viața eternă, după care tânjesc muritorii, se oferă în dar oricui, prin credința în Isus (v. 6; cf. 3:16). Augustin de Hippo (354-430 A.D.) parafrazează zicerea din v. 6 („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”) în următoarele cuvinte: „Eu sunt Calea – prin Mine se vine; Eu sunt Adevărul – la Mine se ajunge; Eu sunt Viața – în Mine se rămâne”. Dumnezeu îi dezvăluie omului calea spre Sine și o face în cel mai clar mod cu putință – în Persoana lui Isus Hristos. Isus Hristos este Dumnezeul care se face de cunoscut omului într-un mod direct și personal, uman. Iar această „în-omenire” a Lui înseamnă adaptabilitate/contextualizare totală. II. Exemple de contextualizare la Pavel (1 Cor 9:19-23) Răspunzând criticilor care i se aduc de către anumiți creștini din Corint (cf. 1 Cor. 9:3), Pavel își explică refuzul de-a primi răsplătă materială/financiară în schimbul predicării Evangheliei (9:15-18), deși avea dreptul de-a primi o răsplătă (9:4-14). Pavel refuză să fie (răs)plătit pentru predicarea Evangheliei, considerând această lucrare „o datorie de sclav” (v. 17), drept pentru care nu are de ce să fie recompensat. În gândirea apostolului, o răsplată vine doar în urma unei slujiri făcute „de bună voie” (v. 17); ori, în cazul lui, Evanghelia este o datorie „sclavagistă”: el este sclavul/robul Evangheliei, nu poate să nu predice, e vai de el dacă nu predică (v. 16). Atunci, dacă predicarea Evangheliei este o obligație (impusă divin), mai este loc de voluntariat în această lucrare, mai este loc de inițiativă proprie? Răspunsul lui Pavel este afirmativ (v. 18): el poate contribui, ca voluntar, la predicarea Evangheliei prin aceea că o va proclama gratuit, refuzând o răsplată financiară care i se cuvine (v. 14-15). Principiul care se desprinde de aici este următorul:să fac tot ce mi se cere pentru Evanghelie și încă ceva pe deasupra, ceva care să vină, nu din cerințe exterioare, ci din proprie inițiativă… Refuzul răsplătirii (v. 18) are un alt avantaj semnificativ: independenţa financiară îi permite să se facă „tuturor totul/robul tuturor”, scutindu-l de neplăcerea de a fi „pionul” celor care îl plătesc (v. 19) sau de presiunea de a fi pe placul cuiva anume (cf. Gal. 1:10). Doar fiindcă este liber faţă de toţi se poate face „robul tuturor” (v. 19). Adaptabilitatea culturală a apostolului nu este îngrădită de finanțe sau de oameni, de situația sau de cultura acestora (v. 20-22); libertatea lui are o singură îngrădire: Evanghelia însăşi (v. 23)! Adaptabilitatea apostolului nu poate trăda Evanghelia, al cărei sclav/rob este, pentru ca nu cumva să piardă beneficiile finale, care rezultă din predicarea și trăirea corectă a Evangheliei (v. 23, 27). Acesta este, în linii mari, răspunsul pe care Pavel îl oferă corintenilor care îl acuzau de „cameleonism”/inconsecvenţă: inconsecvenţa are de a face cu trădarea valorilor Evangheliei şi nu cu adaptarea la situaţii care ţin de cultură, şi nu de Scriptură. Pentru apostol, diferenţa dintre adaptabilitate şi inconsecvenţă o face tocmai credincioşia faţă de Evanghelie. Din punctul acesta de vedere, lipsa adaptabilităţii, mai degrabă decât adaptabilitatea, este păcătoasă, putând să devină o piedică în calea transmiterii/primirii Evangheliei. A nu „face totul” pentru Evangheliei este de neconceput pentru apostol (v. 23). Evanghelia este cea care îi lărgeşte libertatea de adaptare; Evanghelia este cea care îi limitează libertatea de adaptare! Totul se întâmplă pentru Evanghelie şi în sfera Ei.

1. Dumnezeu și-a „adaptat” revelația la capacitatea de înțelegere umană, prin Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14:6). Isus a pus, în cuvinte umane, Cuvintele lui Dumnezeu (14:10) și a înfăptuit, sub ochii oamenilor, lucrările lui Dumnezeu (14:11). Urmând modelul Domnului Isus, trebuie să învățăm să le comunicăm oamenilor adevărul lui Dumnezeu, să le prezentăm calea lui Dumnezeu și să-i invităm la viața eternă cu Dumnezeu, într-un limbaj accesibil culturii, educației sau vârstei lor și prin fapte zilnice care să onoreze lucrarea lui Dumnezeu. 2. Proclamarea Evangheliei nu este opțiunea câtorva creștini; ea este obligația/datoria tuturor creștinilor (1 Cor. 9:16). Prin urmare, inspirați de pasiunea apostolului Pavel, de ce să nu facem și noi tot ce suntem datori să facem și încă ceva pe deasupra – ceva care să vină, nu din cerințe exterioare, ci din pasiune pentru Evanghelie? 3. Contextualizarea Evangheliei nu înseamnă modificarea conținutul Evangheliei, ci doar a formei în care este transmisă. Modificând forma, putem avea o proclamare eficientă; modificând conținutul, vom avea o Evanghelie falsă! 4. Paragraful care descrie predicarea lui Pavel (1 Cor. 9:15-23) este urmat de paragraful care consemnează înfrânările trupești ale apostolului (1 Cor. 9:24-27). Concluzia finală (9:27) aduce împreună ideile majore ale celor două paragrafe alăturate – predicarea și înfrânarea: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat/descalificat.” Viața noastră trebuie să confirme proclamarea noastră. Altfel spus, trebuie să trăim ce predicăm!

1. Cum ați aborda discuția cu o persoană care nu consideră că Isus Hristos este singura cale către Dumnezeu, sau că El este doar unul din multele adevăruri propovăduite astăzi? 2. Ce înseamnă pentru dvs. „a face totul pentru Evanghelie”? Cât de mult sau cât de puțin faceți pentru Evanghelia lui Isus Hristos? 3. Care sunt limitările la care v-ați supus, de dragul mărturiei Evangheliei? Oferiți exemple personale. 4. Au fost situații în care, anumite cuvinte sau fapte ale dvs., au constituit un obstacol în calea predicării Evangheliei?
Citeste mai mult: EXPLICATII BIBLICE: 17 AUGUST | Revista Creştinul Azi