Text: 1 Cor 2:1-8, Gal 3:1-11 Verset de aur: 1 Cor 2:4-5: „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.”

Chiar dacă avem datoria de-a comunica mesajul divin pe înțelesul audienței, fiind flexibili cu forma de comunicare, nu avem voie să modificăm conținutul mesajului divin, predicând o „altă Evanghelie”.

I. Exaltând puterea de convingere („retorica” – arta de a vorbi în public) şi înţelepciunea („sophia”) filosofilor/oratorilor locali („sofiștii” din Corint), creștinii corinteni marginalizaseră lucrarea/proclamarea crucii lui Hristos. De aceea Pavel îi cheamă înapoi la cruce, acolo fiind ascunsă adevărata putere şi înţelepciune – puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1:17-2:16). A considera crucea drept sursă de putere sau de înţelepciune era o idee ridicolă, nebunească sau scandaloasă (1:17-25); cel puţin aşa o vedeau cei din afara creştinismului, tributari gândirii iudaice sau greco-romane (cf. 1:22). Într-un astfel de context, de ce să predici ideea ridicolă/scandaloasă a crucii? De ce nu te-ai baza pe filosofia seculară, ceva mai logică, mai atractivă, mai acceptabilă publicului larg? De ce nu te-ai baza pe şarmul personal, pe charisma de vorbitor sau pe puterea de argumentare şi de convingere? De ce ai predica o idee ridicolă, lipsită de putere şi de înţelepciune umană, prin care nu te poţi afirma pe tine şi calităţile tale oratorice? De ce ai predica acelaşi și același mesaj al crucii care pare să atragă, de cele mai multe ori, oameni de „mâna a doua”, săraci sau neșcoliți (1:26-31), în timp ce aristocrația, lumea civilizată/educată îl consideră ridicol, chiar periculos? De ce să predici crucea? Acestea sunt câteva din întrebările la care Pavel răspunde în prima parte a epistolei către Corinteni (1:17-2:16), chemând încă o dată creştinismul corintian la cruce (2:2) și arătând că adevărata putere şi înţelepciune nu trebuie căutate la liderii/filosofii umani, ci în lucrarea săvârșită la Golgota. În „inima” argumentului, apostolul va dezvolta paradoxul „puterii în slăbiciune”, prezentându-le corintenilor un Dumnezeu care a ales să îşi descopere puterea și înțelepciunea în lucrurile care pentru omul firesc par slabe şi lipsite de logică. Astfel, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, argumentează Pavel, s-au arătat în slăbiciunea şi nebunia crucii (v. 17-25), în slăbiciunea şi nimicnicia convertiţilor din Corint (v. 26-31) şi în slăbiciunea şi „cutremurul” predicilor sale (2:1-5). Pentru a întări argumentul dezvoltat în 1:18-31 („prin lucrarea crucii este descoperită puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”), Pavel oferă un exemplu personal, preluat din experiența sa de predicator și misionar (2:1-5). Exemplul are de-a face cu impactul major pe care predicarea sa l-a avut în Corint (cf. F.A. 18:10 – „mult norod”). Cum se explică acest succes predicatoricesc/misionar, tocmai într-unul din centrele oratoriei și filosofiei antice? Să fi fost Pavel un orator mai strălucit decât renumiții oratori ai Corintului? A fost filosofia lui mai „înțeleaptă” decât a filosofilor locali? Nici vorbă. Dimpotrivă, mesajul său a fost unul „nebun”, lipsit de orice logică umană: crucea lui Hristos. Conținutul nu a fost unul popular, care să atragă mulțimi. În ce privește oratoria, metoda de-a transmite acest conținut, și aceasta a lăsat enorm de dorit (2:3 „slab, fricos şi plin de cutremur.”). Cum se explică atunci impactul predicării sale? Câteva informații contextuale ne vor fi de folos în a înțelege de ce Pavel n-a avut nici o pârghie omenească de izbândă, în această cetate a păcatului și a „înțelepciunii”. sosise într-un oraș degradat, cetatea blestemată de Dumnezeu din pricina împietririi ei („Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei…”; „Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase…”; „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate…” cf. Rom. 1:24-28/ pasajul din Romani 1:18-31 este, probabil, o descriere a orașului Corint); se afla la capătul unei lungi și istovitoare călătorii misionare (cf. F.A. 15:36-18:22); tocmai trăise o experiență amară ca predicator/misionar, în Atena (cf. F.A. 17:15-34); era atât de descurajat, în urma insuccesului inițial din Corint, că Isus Hristos însuși i s-a arătat, ca să îl încurajeze (cf. F.A. 18: 9-10). sosise într-o cetate obsedată de retorică, de vorbirea ornamentală, în care se punea accentul pe stil, în dauna conținutului („Sofistul era oratorul ce accentua stilul în detrimentul conținutului, forma în detrimentul fondului; scopul discursului său era primirea apaluzelor, motivația era vanitatea personală, iar victima era adevărul.”; John Stott, Chemare la slujire, p. 54). Într-un astfel de context, sub toată presiunea socială care îl face „slab, fricos şi plin de cutremur” (2:3), apostolul refuză să vorbească folosind „o retorică înaltă sau o etalare de inteligență” (1:17 – „nu cu înțelepciunea vorbirii”; 2:1 – „nu cu o vorbire sau o înţelepciune strălucită”; 2:4 – „nu cu vorbiri înduplecătoare ale înţelepciunii”; 2:5 – „nu cu înţelepciunea oamenilor”). Astfel, modul în care predică Pavel, nu poate fi considerat comunicare atractivă, care să atragă aplauze, elogii și adepți. Mai mult, conținutul, ceea ce comunică apostolul, este ilogic, ridicol pentru orice gândire omenească: „nimic altceva decât Isus Hristos şi El răstignit” (2:2). Ce șanse omenești de izbândă ar fi avut predicatorul/misionarul Pavel în Corint? Din punctul omenesc de vedere… nici una. Cum se explică, atunci, impactul predicării lui? Până acum (1:17-31), Pavel a discutat despre puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu arătată în crucea lui Hristos: aceasta este „Evanghelia” (1:17), „taina lui Dumnezeu” (2:1). Și conținutul ei are la bază o gândire tainică, divină (2:6-8), o înțelepciune care omului firesc/pierdut îi pare „nebunie” (1:18; 2:8). Cum poate, atunci, să fie convins omul firesc/pierdut de această „nebunie” dumnezeiască? Cum poate, această înțelepciune divină, să fie comunicată astfel încât să aibă impact? Răspunsul este: NU prin metode de comunicare omenești, ci tot printr-o Persoană dumnezeiască – Duhul (2:4). Dacă avem un conținut divin, trebuie să avem și metode de comunicare divine! Acesta este cadrul în care Pavel își încheagă argumentul trinitarian, aducând în discuție Persoana și lucrarea Duhului Sfânt: „învăţătura şi propovăduirea mea stăteau în dovada dată de puterea Duhului” (2:4). Pavel nu este împotriva vorbirii/predicării bine-pregătite, îngrijite, bine argumentate, etc. El însuși procedează așa (cf. F.A. 17:3; 18-31; 18:4-5; 2 Cor. 5:1, etc.). Nu este nici împotriva adaptării culturale a modului de transmitere a mesajului (F.A. 13:16-41; 17: 16-34). Doar că nu consideră aceste mijloace/tehnici umane un garant în sine; ci le supune întru totul lucrării Duhului, Cel care dă darurile spirituale de evanghelizare și învățătură. Pentru că doar Duhul poate convinge/transforma un mort spiritual. Nici o predică, indiferent cât de strălucită, nu poate da viață duhovnicească! Aceasta este, în concluzie, structura trinitariană a argumentului lui Pavel: conținutul tainei lui Dumnezeu (2:1) este crucea lui Hristos (2:2) care ne este comunicată prin puterea Duhului Sfânt (2:4). II. Scrisoarea trimisă de Pavel bisericilor din zona Galatiei (1:2) este provocată de o situație urgentă și gravă (1:6). Iudaizatorii, un grup de anti-misionari evrei care mergeau pe urmele lui Pavel, cu scopul de-ai reconverti la iudaism pe cei pe care apostolul îi convertise la creștinism, ajunseseră și în bisericile Galatiei. Predicând aici o „altă Evanghelie” [și anume: „credința de una singură nu este suficientă; faptele legii sunt și ele necesare, pentru mântuire”], au reușit să ducă în rătăcire o parte a creștinilor galateni, spre surprinderea, întristarea și indignarea apostolului (1:6-10). Fiindu-i contestat mesajul, în primul capitol, Pavel apără Evanghelia predicată în Galatia, arătându-i originea divină (1:11-12) și confirmarea apostolică (1:13-2:10). Fiind contestat mesagerul, Pavel recurge la mărturia personală, prin care arată veridicitatea convertirii și a chemării sale, ca și autoritatea sa apostolică (1:13-2:21). În cap. 3, Pavel își va îndrepta atenția către credincioșii galateni, și anume către necredincioșia lor față de adevărata Evanghelie (3:1-14). La fel ca în cazul său (1:13-2:21), Pavel folosește experiența personală a galatenilor, ca prim argument pentru eficacitatea adevăratei Evanghelii, cea predicată de el: convertirea lor (primirea Duhului) s-a realizat prin „auzirea credinței” (3:2); minunile din mijlocul lor s-au realizat tot prin „auzirea credinței” (3:5). Experiența lor inițială și prezentă validează Evanghelia predicată de apostol. Al doilea argument este cel al Scripturilor (3:6-9). Avraam, părintele credincioșilor, a fost socotit neprihănit prin credință, și nu pe baza faptelor legii (o lege care încă nu fusese dată). La fel, adevărații urmași ai lui Avraam sunt cei care au credința, oferită prin promisiune divină (3:6-9). Astfel, urmând aceeași tradiție evreiască de apărare/argumentare („orice mărturie să fie susținută pe baza a doi martori”; cf. Deut. 19:15; 2 Cor.13:1), Pavel aduce ca argument 1). experința personală (argument subiectiv) și 2.) învățătura Scripturii (argument obiectiv), pentru a dovedi veridicitatea Evangheliei predicate de el. Aceasta este Evanghelia pe care galatenii au primit-o inițial, prin care au fost mântuiți și pe care trebuie s-o păstreze nealterată, până la capăt.

1. De multe ori auzim la cei credincioși replici de genul: „Aș vrea să îl mărturisesc pe Domnul dar nu știu ce să spun, nici cum să spun. Dacă va râde de mine? Dacă nu va crede/accepta? Nu cred că pot face asta!” Așa și este! Noi singuri NU putem face asta. Dumnezeu a făcut din mesajul crucii un mesaj atât de ridicol, atât de „nebunesc” din punct de vedere uman, că nu poate fi nici anticipat, nici comunicat, nici acceptat/crezut prin mijloace umane (1 Cor. 2:6-8). Dar Duhul Sfânt ne poate folosi pe toți cu putere. Vorbirea noastră emotivă, încurcată sau ezitantă poate deveni „dovada puterii Duhului”, de care amintea Pavel (1 Cor. 2:3-5). Noi singuri nu putem face asta. Nici un om nu poate. Doar Dumnezeu poate: mesajul (conținutul) e al Lui, la fel trebuie să fie și metoda de comunicare. „Pentru ca nimeni să nu se laude cu nimic înaintea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2: 29). 2. Chiar dacă avem datoria de-a comunica mesajul divin pe înțelesul audienței (adaptarea în funcție de cultură, educație, vârstă, etc.), ceea ce presupune o pregătire atentă a comunicării mesajului, nu avem voie să considerăm aceste mijloace/tehnici de comunicare umană un garant în sine. O pregătire/contextualizare bună nu grantează un rezultat pe măsură! Trebuie să predicăm Evanghelia într-o totală dependență de Duhul lui Dumnezeu, încredințându-I întregul mesaj – conținut și formă (1 Cor. 2:4-5). Pentru că doar Duhul Sfânt poate convinge/transforma un necredincios. 3. Chiar dacă avem datoria de-a comunica mesajul divin pe înțelesul audienței, fiind flexibili cu forma/metoda de comunicare, nu avem voie să modificăm conținutul mesajului divin, predicând o „altă Evanghelie” (Gal. 1:6-7). Suntem blestemați dacă schimbăm Evanghelia, pentru a fi pe placul audienței (Gal. 1:8-10)!

1. Vă este frică să îl mărturisiți pe Hristos altora? Credeți că nu sunteți suficient de puternici sau de înţelepți pentru aceasta? Aduceţi-vă aminte că toată această lucrare nu depinde de puterea sau de înţelepciunea dvs. Totul este de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu! Aşa că… de ce nu ați începe să mărturisiți? Ce vă împiedică să faceți asta? 2. Ați asistat vreodată la predicarea unei „alte Evanghelii”? Ce-a fost adăugat sau scos, față de Evanghelia lui Isus Hristos? 3. Ați fost vreodată tentați să schimbați mesajul/adevărul divin, de teamă sau pentru a fi pe placul audienției? 4. Este viața dvs. un argument în favoarea veridicității Evangheliei lui Isus Hristos? V-ați putea folosi de mărturia personală în felul acesta? Oferiți exemple concrete.
Citeste mai mult: EXPLICATII BIBLICE 31 AUGUST | Revista Creştinul Azi